traumele din copilarie

Află totul despre traumele din copilărie și aplică aceste metode pentru vindecarea traumelor din copilărie!

Traumele din copilărie se formează în urma unor evenimente care reprezintă experiențe dureroase din punct de vedere emoțional, ceea ce duce adesea la efecte mentale și fizice de durată. Experiențele traumatice pot iniția emoții puternice și reacții fizice care vor persista mult după eveniment.

Deși adulții spun adesea lucruri de genul: „este mic; nici măcar nu-și va aminti asta”, studiile psihologice din ultimele decenii arată că traumele din copilărie pot avea efecte pentru tot restul vieții.

Deși fac parte „din trecut”, traumele copilăriei nu pot fi vindecate până când modul în care ne trăim experiențele, simptomele și relațiile actuale sunt profund înțelese.

 

Care sunt traumele din copilărie?

 

Traumele copilăriei se dezvoltă din:

  • Abuz emoțional
  • Abuz fizic
  • Abuz sexual
  • Neglijare emoțională
  • Neglijare fizică
  • Mama tratată violent
  • Abuzul de substanțe din familie
  • Boala mintală a unui membru al familiei
  • Separarea parentală sau divorțul
  • Membru din familie aflat la închisoare

 

Un studiu realizat în 1998 de Centrul de Control și Prevenire a Bolii (CDC) a condus la o schimbare de paradigmă în abordarea bolii de către comunitatea medicală. Acest studiu, care a inclus peste 17.000 de americanii de clasă mijlocie a demonstrat foarte clar cum experiențele adverse din copilărie (cunoscute acum ca ACE)contribuie în mod semnificativ la un adult disfuncținal emoțional și/sau fizic. Rezultatele experiențelor traumelor din copilărie afectează sănătatea mintală la mai mult de  60% dintre adulți.

Rezultatele acestui studiu au condus la o schimbare radicală în abordarea terapeutică a problemelor emoționale și a traumelor din copilărie, modificând principala întrebare din „Ce-i cu tine?” mai degrabă în „Ce ți s-a întâmplat?„.

Uneori – ca în cazul abuzului fizic sau sexual – trauma este destul de evidentă. Dar există multe tipuri de traume din copilărie pe care s-ar putea să nu le identifici deloc ca experiențe traumatizante.

Neglijarea emoțională, lipsa iubirii, a armoniei în familie, la fel ca și pierderea unui părinte, o boală gravă din copilărie, un handicap de învățare care te-a făcut să te îndoiești de tine, prea mulți frați, un părinte detașat, indisponibil din punct de vedere emoțional sau anxios, duc la unele dintre cele mai profunde traume cu rezultate în viața adultă.

Neglijarea în copilărie înseamnă că nevoile tale emoționale sau fizice nu au fost satisfăcute. Acest lucru se poate datora faptului că părinții tăi au fost copleșiți și preocupați. Sau din cauza propriilor traume a unuia sau a ambilor părinți – determinându-i să nu fie sensibili la nevoile tale emoționale.

Un părinte detașat emoțional sau anxios a fost probabil și el traumatizat, și aici vorbim despre trauma transgenerațională –  pentru că ceea nu vindecăm la noi, vom transmite inconștient mai departe copiilor noștri.

Dacă mama sau tatăl tău au avut o copilărie traumatizantă, și au rămas cu răni nevindecate,  nerezolvate, acestea se transmit de la părinte la copil, de la subconștient la subconștient. Asta pentru că un părinte cu traume din copilărie, continua să trăiască sub infleunța lor în toate relațiile adulte.

Pierderea unui părinte prin moarte sau abandon la începutul vieții este o traumă. Indiferent cât de iubit și protejat ai fost de alte rude sau părintele tău rămas, acest tip de pierdere provoacă traume profunde. Dacă tristețea ta nu a fost văzută, auzită sau permisă, atunci acea pierdere trăiește și mai semnificativ în interiorul tău. Ai avut nevoie (sau poate încă ai nevoie) de o șansă la doliu. Pentru că ai învățat mult prea devreme că o persoană dragă necesară poate dispărea brusc, vei crește cu teama de abandon.

În timp ce un anumit stres în viață este normal – și chiar necesar pentru dezvoltare – tipul de stres care rezultă atunci când un copil experimentează oricare dintre traumele copilăriei poate deveni toxic atunci când există „activarea puternică, frecventă sau prelungită a sistemele de răspuns la stres ale corpului în absenta protecției tampon a unui adult care susține relație. ”

Răspunsul biologic la acest stres toxic poate fi incredibil de distructiv și poate dura o viață întreagă.

 

Cum te pot afecta la maturitate traumele copilăriei?

 

Cercetările arată că multe dintre cele mai comune probleme de sănătate care pun viața în pericol, inclusiv obezitate, boli de inimă, alcoolismul și consumul de droguri sunt direct legate de traumele copilăriei.

Un copil care a trăit traume în copilărie are șanse mai mari să dezvolte probleme de învățare și de comportament, prezintă un risc mai mare de inițiere precoce a activității sexuale și sarcină în adolescență.  De asemenea este mai vulnerabil în a încerca diverse substanțe și a dezvolta vicii.

 

La nivel comportamental, vom recunoaște un adult cu traume din copilărie pentru că prezintă:

  • Furie și agresivitate
  • Anxietate
  • Dificultate în a avea încredere în ceilalți
  • Frică
  • Sentimente de izolare
  • Stimă de sine scăzută
  • Comportament autodistructiv
  • Probleme de atenție
  • Probleme de alimentație
  • Frică de moarte
  • Teama de abandon
  • Iritabilitate
  • Pierderea interesului pentru activități normale
  • Probleme de somn
  • Tristeţe, plictiseală
  • Probleme somatice frecvente, cum ar fi durerile de cap și durerile de stomac

 

Evenimentele traumatice pot afecta modul în care se dezvoltă creierul, având consecințe pe tot parcursul vieții. Cu cât o persoană are mai multe experiențe traumatizante în copilărie, cu atât mai mare este riscul să dezvolte probleme de sănătate mai târziu în viață.

 

  • Astm
  • Boli de inimă
  • Boli ale stomacului: gastrită, ulcer.
  • Depresie
  • Diabet
  • Accident vascular cerebral

 

Probabil locul în care se manifestă cu cea mai mare putere traumele din copilărie, dar și spațiul în care le puteam vedea, înțelege și vindeca cu cea mai mare ușurință sunt relațiile intime.

Modul în care vom relaționa cu partenerul de viață reprezintă modelul relației copilului cu îngrijitorii săi- indiferent dacă sunt părinții, bunicii sau educatorii. Aceste relații și atașamentul îl ajută pe cel mic să învețe să aibă încredere în ceilalți, să gestioneze emoțiile și să interacționeze cu lumea din jur.

Cu toate acestea, atunci când un copil are o traumă din care învață că nu poate avea încredere sau nu se poate baza pe acel îngrijitor, este foarte probabil să ajungă să creadă că lumea din jurul său este un loc înfricoșător și toți adulții sunt periculoși – și asta face incredibil de dificilă formarea relațiilor încă din copilărie și până la vârsta adultă.

 

Fă gratuit testul traumelor din copilărie!

Testul Experiențelor Adverse din Copilărie – Adverse Childhood Experiences (ACE)

ACE este un test simplu care  îți poate indica în ce masura experientele din copilărie te fac vulnerabil la comportamente de risc, dependențe și chiar boli fizice sau accidente.

Abordarea și vindecarea traumelor din copilărie este un proces complex, dar necesar. Prin terapie, orice adult își poate depăși traumele copilăriei, poate avea o familie fericită și o viață împlinită.

 

Iată cele mai bune terapii pentru tratarea traumelor din copilărie:

 

Terapie cognitiv comportamentală focalizată pe traume

Terapia cognitiv comportamentală axată pe traume este un tip de psihoterapie axată în mod special pe traume, care ajută pacienții să schimbe tiparele distructive, cum ar fi modelele negative emoționale, comportamentale modul de a gândi, în soluții pozitive, prin utilizarea conștientizării și a răspunsurilor cognitive.

 

Desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare (EMDR)

Desensibilizare și reprocesare prin mișcări oculare și este o formă de terapie utilizată pentru tratarea traumei copilăriei și a problemelor legate de stres. EMDR este o terapie holistică, având o abordare somatică, ce se concentrează pe conexiunea dintre minte și corp.

EMDR folosește mișcări oculare pentru a stimula ambele emisfere ale creierului și pentru a activa centrii de procesare a informației pe care trauma i-a blocat. Aceste mișcări ale ochilor au rolul de a scădea intensitatea imaginilor și emoțiilor asociate evenimentului care a provocat traumele din copilărie.

 

Psihoterapia narativă

Psihoterapia narativă urmărește înțelegerea vieții prin intermediul poveștilor: terapeuții narativiști sunt interesați să se alăture oamenilor, pentru a explora poveştile pe care aceştia le au despre viețile și relațiile lor, despre efectele, despre sensurile și contextul în care acestea au fost formate și concepute. Conform terapiei narative, problemele supravieţuiesc și prosperă doar când sunt sprijinite şi susţinute de anumite idei, credinţe şi principii. Schimbarea cadrului de referință poate avea ca urmare un rol mai mic al problemei în preocupările clientului.

 

Vindecarea copilului interior

Ideea copilului interior a fost introdusă în psihologie pentru prima dată de Carl Jung. Copilul interior – numit și copilul divin sau adevăratul sine – se referă la acea parte a personalității adulte care păstrează comportamente, atitudini, modele de gândire reprimate sau neînțelese începând din copilărie până la pubertate. Lipsa de conștientizare a copilul interior este de multe ori motivul care provoacă dificultăți comportamentale, emoționale și implicit relaționare.

Când sunt copleșiți emoțional, oamenii tind să se regenereze și să revină la strategiile din copilărie pentru a-și satisface nevoile. Atunci când mintea este supraîncărcată, este natural să cauți o evadare.

Traumele sau evenimentele neînțelese in copilărie lasă copilului sentimente de rușine, de neacceptare, de lipsă de încredere de sine, ceea ce înseamnă că el va simți că trebuie să-și ascundă experiența și emoțiile pentru a supraviețui, pentru a se adapta mediului.

Vindecarea copilului interior este o metodă de autocunoaștere care îți permite să navighezi prin universul tău interior prin joc, discuții libere, introspecție și meditații ghidate. Este în acest moment una dintre cele mai populare forme de vindecare a traumelor din copilărie.

 

Exercițiu vindecarea copilului interior și eliberarea de traumele copilăriei

 

Beneficiile meditației sunt numeroase. În timpul unei meditații înveți să te asculți și să îți percepi conștient sentimentele și senzațiile.

Dacă faci din copilul tău interior centrul meditației tale, s-ar putea să-ți fie mai ușor să recunoști problemele sinelui tău mai tânăr cu care te confrunți în viața de adult. Emoțiile suprimate joacă, de asemenea, un rol important în medierea cu copilul tău interior rănit.

Vizualizarea, în special, te poate ajuta să construiești o relație mai profundă cu copilul tău interior, pentru a-l vindeca treptat, imaginându-ți pur și simplu în timpul meditației cum porți o conversație cu copilul tău interior.

Fă exercițiul de mai jos și începe vindecarea traumelor din copillărie acum!

 Exercitiu VIDEO – meditație vindecarea copilului interior și eliberarea de traume din copilărie

 

Recomandări de cărți despre traumele copilăriei

 

Evenimentele din copilărie și felul în care am fost crescuți au o influență majoră asupra vieții noastre de adult – copilăre este așadar extrem de formatoare. Să admitem asta nu înseamnă însă că trebuie să rămânem prizonierii propriului trecut. La maturitate, nimic nu ne împiedică să ne schimbăm. Vindecarea ne aparține.

Dacă ești hotărât să te eliberezi de traumele din copilărie, iată o listă cu cele mai bune cărți de psihologie care te vor ajuta să descoperi, să înțelegi și să începi procesul de vindecare.

Vindecarea traumelor din trecut – Francine Shapiro

Preia controlul asupra vietii tale cu ajutorul tehnicilor de dezvoltare personala din terapia EMDR

Corpul nu uită – Myriam Brousse, Valerie Peronnet

Vindecarea traumelor profunde din inconstient

Vindecarea copilului interior – Stefanie Stahl

Cartea fenomen care prezintă una dintre cele mai profunde concept psihologice – copilul interior

Corpul meu, trauma mea, eul meu – Franz Ruppert, Harald Banzhaf

Corpul meu, trauma mea, eul meu. Constelarea intentiei – eliberarea de biografia traumatică

Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei – Franz Ruppert

Parinții toxici – Dr. Susan Forward

Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale

 

 

 

terapie cognitiv comportamentala

Terapia Cognitiv Comportamentala

Ce este terapia cognitiv comportamentala?

 

Terapia cognitiv comportamentală (TCC) este una dintre cele mai utilizate forme de psihoterapie, care îi ajută pe oameni să învețe cum să identifice și să schimbe modele de gândire distructive, care au o influență negativă asupra comportamentului, emoțiilor și modului în care își trăiesc viața.

– “Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă” – Epictet  

Psihologii Albert Ellis și Aaron Beck sunt sunt cei care, în anii 1960, pun bazele și definesc terapia cognitiv comportamentală plecând de la înțelegerea practică că felul cum gândim, simțim și ne comportăm sunt într-o strânsă legătură.

Emoțiile, cogniția și comportamentul nu sunt funcții umane disparate, ci sunt integrate într-un mod intrinsic și holist. Atunci când simțim, gândim și acționăm; atunci când acționăm, simțim și gândim; iar atunci când gândim, simțim și acționăm.

Principalele responsabile pentru problemele comportamentale și emoționale sunt așa-numitele distorsiuni ale gândirii, care duc la percepții eronate despre sine, ceilalți și lume. Atunci când sunt tulburați, oamenii simt-gândesc-acționează într-o manieră disfuncțională și dăunătoare lor, iar atunci când trec peste tulburare, își schimbă, aproape invariabil, o parte din cogniții, din reacțiile emoționale și din activitățile lor.

Termenul cognitiv provine din latinescul „cognoscere”, adică „a recunoaște”. Scopul psihoterapiei cognitiv  comportamentale este de a-ți forma o idee clară a propriilor gânduri, atitudini și așteptări. Scopul este de a dezvălui și schimba convingeri false și tulburătoare, deoarece adesea nu numai lucrurile și situațiile în sine cauzează probleme, ci și importanța pe care le-o acordăm  lor.

De exemplu, un model de gândire periculos ar putea fi atunci când cineva trage imediat concluzii negative dintr-o întâmplare, le generalizează și le aplică în situații similare. În psihologie, acest mod generalizat de a gândi este numit „suprageneralizare”.

O altă eroare dureroasă în raționament este „catastrofizarea”: dacă se întâmplă ceva deranjant, oamenii trag imediat concluzii exagerate cu privire la întinderea presupusului dezastru care urmează.

Astfel de modele de gândire se pot transforma uneori în profeții care se împlinesc de la sine și pot face viața dificilă pentru persoanele afectate. Terapia cognitiv comportamentală îi ajută pe oameni să învețe să înlocuiască aceste modele de gândire cu gânduri mai realiste și mai puțin dăunătoare. De asemenea, îi ajută pe oameni să gândească mai clar și să-și controleze mai bine propriile gânduri.

 

Cum funcționează psihoterapia cognitiv comportamentala?

 

Psihoterapia cognitiv comportamentală pornește de la conceptul că gândurile, sentimentele, senzațiile fizice și acțiunile tale sunt interconectate și că cele negative te pot prinde într-un cerc vicios.

Procesul terapeutic are rolul de a te ajuta să faci față problemelor copleșitoare într-un mod mai pozitiv, obiectiv, descompunându-le în părți mai mici.

Înțelegi, accepți și înveți cum să schimbi aceste modele negative pentru a îmbunătăți modul în care te simți în și cu viața ta.

 

Terapia cognitiv comportamentala include de obicei acești pași:

  • Identificarea situațiilor sau condițiilor tulburătoare din viața ta. Acestea pot include probleme precum o afecțiune medicală, divorț, durere, furie sau simptome ale unei tulburări de anxietate. Tu și terapeutul tău decideți asupra problemelor și obiectivelor pe care alegeți să vă concentrați.
  • Urmează procesul de conștientizare a gândurilor, emoțiilor și convingerile tale despre aceste probleme. Fiind o formă de terapie vorbită, bazată pe comunicarea dintre tine și psihoterapeut, acest pas  include observarea a ceea ce îți spui despre o experiență (vorbire de sine), interpretarea ta despre semnificația unei situații și convingerile tale despre tine, alte persoane și evenimente.
  • Identificarea gândirii negative sau inexacte. Pentru a te ajuta să recunoști modele de gândire și de comportament care ar putea contribui la problema ta, terapeutul te va ajuta și îți va arăta cum să acorzi atenție răspunsurilor tale fizice, emoționale și comportamentale în diferite situații.
  • Remodelarea gândirii și comportamentelor tale în situațiile problematice. Acest pas este cel mai dificil dar și cel mai important în procesul de eliberare și vindecare. Poți avea modele de gândire distructive adând înrădăcinate, care vor avea nevoie de energie, concentrare din partea ta și exerciții specificice din partea psihoterapeutului cognitive comportamental.

 

Cand este necesar să apelez la un psiholog de terapie cognitiv comportamentala?

 

La terapia cognitiv comportamentală poți apela oricând simți că te confrunți cu anxietate, depresie, evenimente stresante din viață sau orice altă dificultate de sănătate mintală. S-ar putea să nu știi nici măcar ce se întâmplă, ci doar să simți că ceva nu funcționează sau că viața ta a devenit prea dificilă.

Psihoterapia cognitiv comportamentală îți oferă, de asemenea, un loc sigur pentru a te vindeca atunci când treci prin provocări de viață, cum ar fi o despărțire, durere, boala sau moartea cuiva drag, dificultățile parentale sau luptele familiale, probleme de adaptare la locul de muncă etc.

Ia în considerare să apelezi la un psihoterapeut cognitiv comportamental atunci când ceva îți cauzează suferință și interferează cu o parte a vieții, în special atunci când:

  • Gândirea sau rezolvarea problemei durează cel puțin o oră în fiecare zi
  • Problema îți provoacă jenă sau te face să vrei să-i eviți pe ceilalți
  • Problema ți-a cauzat scăderea calității vieții
  • Problema a afectat negativ relația ta cu munca, familia, persoana iubită și prietenii
  • Observi la tine comportamente noi care nu îți sunt benefice
  • Intensificarea viciilor și/sau dobândirea unor noi adicții
  • Reacții emoționale exagerate în situații normale (instabilitate emoțională)
  • Apatie, plictiseală, lipsă de speranță.

 

Ce probleme se pot trata în cadrul unei sedințe de terapie cognitiv comportamentala?

 

Terapia cognitiv comportamentală este utilizată cu succes pentru a trata afecțiuni precum depresia, anxietatea, atacuri de panică, modificări ale dispoziției, disperare, plictiseală și tulburări obsesiv-compulsive dar și adicții și dependențe.

Autocritica, autoînvinovățirea, pesimismul, lipsa concentrării, gânduri de suicid, frici nerealiste sau excesive, iritabilitate, furie, indecizie, confuzie, tulburări de somn, visuri intense cu puternic impact emotional, pot fi și ele îndreptate în cadrul terapiei cognitiv comportamentale.

Este, de asemenea, o opțiune pentru tratarea afecțiunilor fizice, cum ar fi durerea cronică, tinitus și reumatism. Poate ajuta la ameliorarea simptomelor de oboseală cronică, palpitatii, constipație, pierderea apetitului, slăbire / îngrășare rapidă.

 

Cum te ajută un psiholog de terapie cognitiv comportamentala?

 

Terapia cognitiv comportamentală necesită angajamentul și propria inițiativă a pacientului. Terapia poate avea succes doar dacă pacientul este implicat activ și, de asemenea, lucrează la problemele sale între ședințe de consiliere.

Este așadar important ca tu și psihoterapeutul tău să aveți o relație de lucru strânsă și de încredere. Psihologul de terapie cognitiv comportamentală și pacientul / clientul lucrează împreună, într-un mod colaborativ, pentru a dezvolta o înțelegere a problemei și pentru o strategie de tratament.

Terapia cognitiv comportamentală pune accent pe a ajuta persoanele să învețe să fie proprii lor terapeuți. Prin exerciții în sesiune, precum și exerciții și „teme” în afara sesiunilor, un terapeut bun te ajută să-ți dezvolți abilitățile de coping, prin care pot învăța să-ți schimbi propria gândire, emoțiile problematice și comportamentul de autosabotare.

 

Cum se desfășoară și ce se discută în cadrul unei ședințe de psihoterapie cognitiv comportamentala?

 

Comparativ cu abordările psihoterapiei analitice sau altor terapii vorbite, psihoterapia cognitiv comportamentală este un “tratament” pe termen scurt. Deși nu există nicio durată standard a terapiei cognitiv comportamentale, unele persoane se simt deja mult mai bine după câteva ședințe, în timp ce altele au nevoie de câteva luni de consiliere. Acest lucru depinde de felul și severitatea problemelor, printre altele.

În general, în prima sesiune, vei explica pe scurt problemele tale actuale și îți vei expune așteptările și dorințele de transformare, vindecare sau autocunoaștere. Aceasta constituie baza pentru stabilirea obiectivelor terapiei și a planului de terapie cognitiv comportamentală. Planul poate fi ajustat dacă obiectivele tale personale se schimbă pe parcursul terapiei.

Terapia poate include adesea înregistrarea propriilor gânduri într-un jurnal într-o anumită perioadă de timp. Terapeutul va verifica apoi următoarele lucruri cu tine: percep lucrurile în mod adecvat și realist? Ce se întâmplă dacă mă comport diferit decât mă comport în mod normal într-o anumită situație? Veți discuta în mod regulat despre orice problemă pe care o poți avea și despre progresele pe care le faci.

Terapia cognitiv comportamentală folosește, de asemenea, exerciții de relaxare, metode de stres și ameliorare a durerii și anumite strategii de rezolvare a problemelor.

În timpul sesiunilor, vei lucra cu terapeutul pentru a descompune problemele în părți separate, cum ar fi gândurile, sentimentele fizice și acțiunile tale. Impreună cu psihologul cognitiv comportamental vei analiza aceste domenii pentru a afla dacă acestea sunt nerealiste sau inutile și pentru a determina efectul pe care îl au unul pentru celălalt și asupra ta în general.

Terapeutul te va ghida să descoperi cum să schimbi gândurile și comportamentele inutile. După ce ai aflat ce și cum poți schimba, urmează să practici aceste schimbări în viața de zi cu zi, analizând toate schimbările apărute în următoarea sesiune.

Scopul final este să inveți cum să aplici abilitățile pe care le-ai învățat în timpul terapiei, în viața de zi cu zi. Acest lucru ar trebui să te ajute să îți gestionezi problemele și să le împiedici să aibă un impact negativ asupra vieții tale, chiar și după încheierea terapiei cognitiv comportamentală.

 

Cât durează o sedință de terapie cognitiv comportamentala și ce preț are?

 

O sesiune individuală de psihoterapie cognitiv comportamentală durează aproximativ o oră. Sesiunile au loc de obicei o dată pe săptămână. Terapia cognitiv comportamentală este oferită în cabinetele de psihoterapie, spitale și clinici de reabilitare. Uneori ea este oferită și ca terapie de grup, atunci când se adună la un loc mai mulți oameni cu aceeași problem sau probleme similare.

Cursul procesului terapeutic durează de obicei între 5 și 20 de sesiuni, prețul mediu fiind cuprins între 100 și 300 de lei, în funcție de pregătirea și de specializările psihologului cognitiv comportamental.

Sesiunile de terapie cognitiv comportamentală se pot realiza în cabinetul terapeutului sau online.

 

Ce comportamente dobândești în urma terapiei cognitiv comportamentale?

 

Dacă ești dispus să încerci să cauți vindecare, transformare și autocunoaștere printr-un proces atent studiat, terapia cognitiv comportamentală poate fi plină de satisfacții. Îți oferă un spațiu sigur, fără judecăți, fără critică, unde poți  împărtăși orice, cu un profesionist instruit, care este acolo pentru a te ajuta.

În urma terapiei cognitiv comportamentală, o persoană poate învăța să:

  • Să se observe și să identifice mai ușor momentele de blocaj, reacțiile și răspunsurile negative.
  • Conștientizeze gândurilor automate negative și elementele declanșatoare.
  • Să își pună la indoială gândurile negative și să nu ia decizii impulsive.
  • Înțeleagă cum experiențele din trecut îi pot afecta sentimentele și convingerile prezente
  • Elimine anxietatea și ingrijorarea față de viitor.
  • Înțeleagă mai bine acțiunile și motivațiile altor persoane
  • Dezvolte o atitutine pozitivă
  • Devină mai conștientă de propriile gânduri
  • Stabilească obiective realizabile
  • Evite erorile de gândire extreme.
  • Să fie mai puțin critic față de sine și față de ceilalți.
  • Își înfruntă fricile cu curaj și încredere în sine.

 

Ce beneficii are terapia cognitiv comportamentala pentru copii?

 

Susținerea copilului să devină conștient de modalitățile prin care gândurile pot influența emoțiile și comportamentul este una dintre cele mai valoroase lucruri pe care le poți face pentru el.

Realizarea faptului că emoțiile și comportamentele pot fi reglementate și gestionate poate duce la îmbunătățiri în autocontrol, reglarea emoțiilor, abilități de coping și conștientizare emoțională în această etapă critică de dezvoltare.

Tulburările de anxietate sunt cea mai comună formă de psihopatologie la copii și adolescenți. La copii, simptomele tulburării de anxietate generalizată sunt adesea expuse ca ruminație asupra sănătății lor și a sănătății celor dragi, a școlii, a opiniilor altora și a problemelor sociale.

Aproximativ 30-40% dintre adolescenți vor experimenta la un moment dat un episod de tulburare depresivă majoră, cei mai puternici factori de risc fiind o vulnerabilitate genetică la depresie și expunerea la stres psihosocial, cum ar fi divorțul părinților, doliu și abuz .

Terapia cognitiv comportamentală ajută copiii și adolescenți să recunoască gândurile dezadaptative și comportamentele inutile – înlocuindu-le cu modele de gândire mai realiste și strategii de adaptare benefice.

Aceste ajustări pot contribui la modificarea simptomelor unui număr de probleme asociate copilăriei și adolescenței:

 

  • Terapia cognitiv comportamentală sporește autocontrolul, percepțiile asupra eficacității personale, abilitățile raționale de rezolvare a problemelor, abilitățile sociale și participarea la activități care aduc un sentiment de plăcere sau măiestrie.

 

  • Copiii cu vârsta cuprinsă între 7-15 ani pot experimenta o reducere a anxietății, creșterea abilităților de a face față și îmbunătățirea conștientizării emoționale.

 

  • Terapia cognitiv comportamentală poate dota copiii cu abilitățile necesare pentru a înțelege și a face față emoțiilor lor: copiii și adolescenții care își pot gestiona efectiv emoțiile au cu 60% mai puține șanse de a dezvolta tulburări mentale în viața ulterioar.

 

  • Psihoterapia cognitiv comportamentală centrată pe traume îmbunătățește semnificativ simptomele stresului post traumatic și reduce depresia, rușinea și comportamentele sexuale dăunătoare legate de abuz la copiii cu vârsta sub 7 ani.

 

  • S-a demonstrat că terapia cognitiv comportamentală de grup îmbunătățește expresivitatea și abilitățile sociale, reducând în același timp anxietatea socială și singurătatea auto-raportată la adulții tineri cu vârsta cuprinsă între 11-18 ani.

 

  • Terapia cognitiv comportamentală poate fi adaptată pentru a permite copiilor care nu pot sau nu vor verbaliza să-și exprime emoțiile prin alte căi.

 

  • Psihoterapia cognitiv comportamentală poate ameliora furia moderată până la severă, iritabilitatea și agresivitatea fizică la copii și adolescenți. În timpul terapiei, copiii pot învăța cum să regleze frustrarea, să îmbunătățească abilitățile sociale de rezolvare a problemelor și să joace roluri comportamente asertive care pot fi folosite în timpul conflictelor în loc de agresivitate.

 

  • Terapia cognitiv comportamentală prin joc poate fi utilizată în tratamentul, tulburărilor de anxietate, anxietății de separare, abuzului sexual, problemelor de somn, comportamentului de comportament și efectelor divorțului părinților la copiii mici, În timpul psihoterapiei cognitiv comportamentale instrumentele adecvate vârstei sunt utilizate pentru a reprezenta scenarii care descriu modalități sănătoase de a face față emoțiilor negative, ajutând astfel copiii să învețe noi modalități de a face față traumei.

 

  • În rândul copiilor care suferă de migrene cronice, utilizarea terapiei combinată cu medicația a dus la reduceri mai mari ale apariției cefaleei și a dizabilității legate de migrenă, comparativ cu utilizarea tratamentului farmaceutic singur.

 

  • Somnul la copii și adolescenți poate fi afectat de o serie de factori, inclusiv factori biologici, stres, creșterea obligațiilor școlare și sociale. S-a demonstrat că terapia cognitiv comportamentală îmbunătățește semnificativ latența la apariția somnului, cazurile de trezire după apariția somnului, timpul total de somn și eficiența somnului.

terapia cognitiv comprtamentala

Tipuri de psihoterapie cognitiv comportamentala

 

Terapia cognitivă

Se concentrează pe identificarea și schimbarea modelelor de gândire distorsionate, a răspunsurilor emoționale și a comportamentelor.

Terapia dialectic-comportamentală

Este la baza o terapie cognitiv comportamentala la care au fost adaugate multiple concepte filozofice si umaniste care pun accentul pe acceptare, validare, relatie si sinteza. Mindfulness constituie o parte esentiala a terapiei dialectic-comportamentale.

Terapia multimodală

Se bazează pe principiul conform căruia problemele de ordin psihologic trebuie tratate prin abordarea a șapte dimensiuni diferite ale personalității, dar care sunt interconectate, cum ar fi: comportamentul, afectul, senzațiile, imagistica, cogniția, relațiile interpersonale și considerațiile de ordin biologic.

Terapia rațional-emotivă și comportamentală

Este o forma de terapie cognitiv – comportamentala care se focalizeaza pe convingerile  irationale si rationale, avand ca puncte fundamentale identificarea si modificarea credintelor irationale care genereaza patologie si suferinta.

 

Riscuri terapie cognitiv comportamentala

 

În general, nu există riscuri în a urma orice formă de terapie cognitiv comportamentală. Dar s-ar putea să te simți uneori inconfortabil din punct de vedere emoțional. Acest lucru se datorează faptului că terapia te va ajuta să explorezi sentimente, emoții și experiențe dureroase. Poți ajunge să plângi, să te superi sau să te simți furioș  în timpul unei sesiuni provocatoare. De asemenea, s-ar putea să te simți epuizat fizic.

În terapie este posibil să fii provocat să te confrunți cu situații pe care preferi să le eviți – cum ar fi avioanele dacă îți este teamă să zbori. Acest lucru poate duce la stres temporar sau anxietate.

Cu toate acestea, lucrul cu un terapeut calificat va reduce la minimum orice riscuri. Abilitățile de coping pe care le înveți te vor ajuta să gestionezi și să depășești sentimentele negative și temerile.

 

Rezultatele terapiei cognitiv comportamentale

 

Pentru a beneficia la maximum de terapia ta și pentru ca ea să fie un succes, ia în calcul următoarele:

  • Abordarea terapiei ca parteneriat. Terapia este cea mai eficientă atunci când ești un participant activ în sesiunile terapeutice.
  • Fii deschis și sincer. Succesul cu terapia depinde de disponibilitatea ta de a-ți împărtăși gândurile, sentimentele și experiențele și de a fi deschis la noi perspective și moduri de a rezolva problemele. Dacă ești reticent să vorbești despre anumite lucruri din cauza emoțiilor dureroase, jenă sau frici cu privire la reacția terapeutului, vorbește cu terapeutul tău despre rezervele tale.
  • Respectă planul de tratament. Urmează toate exercițiile și indicațiile terapeutului tău între ședințele de consiliere.
  • Nu te aștepta la rezultate instantanee. Lucrul la probleme emoționale poate fi dureros și adesea necesită o muncă grea. Nu este neobișnuit să te simți mai rău în prima parte a terapiei, în timp ce începi să te confrunți cu conflictele trecute și actuale. Este posibil să ai nevoie de mai multe sesiuni înainte de a începe să vezi îmbunătățiri.

 

Dacă simți că ceva nu este în regulă în viața ta, dacă te simți anxios, deconectat, pierdut în gândurile tale, dacă nu mai găsești liniște și bucurie în relațiile tale, dacă ți-ai pierdut interesul și productivitatea în muncă,  gândește-te serios să apelezi la un psiholog de terapie cognitiv comportamentală, care te va ajuta printr-un proces precis și  îndelung studiat să regăsești echilibrul.

 

teama de abandon

Teama de abandon

Ce este teama de abandon și cum ne poate afecta viata când devenim adulți?

 

Teama de abandon este, fără îndoială, una dintre cele mai frecvente și mai dăunătoare forme de anxietate și una dintre cele mai puternice manifestări de autosabotare și suferință emoțională. Persoanele cu frică de abandon au tendința de a afișa comportamente și modele de gândire care le afectează profund relațiile personale. În consecință, teama de abandon poate fi devastatoare.

Comportamentele și acțiunile noastre în relațiile actuale sunt toate considerate a fi rezultatul unor frici vechi și a unor concepte învățate încă din copilărie.

Mitologia este plină de povești despre îndrăgostiți respinși și abandonați, în special femei care își dedică întregul sine partenerilor lor doar pentru a fi lăsate în urmă când iubitul pleacă să cucerească lumea.

Psihologi de renume precum Carl Jung, susțin că aceste mituri și legende au devenit parte a inconștientului nostru colectiv. La un anumit nivel primar, am interiorizat anumite arhetipuri și povești și le-am făcut parte din viziunea noastră comună asupra lumii.

Fiecare avem însă și un mit personal – unul care nu este împărtășit cu ceilalți, dar care se află adânc în centrul ființei noastre. Potrivit lui Jung, acest mit personal este alcătuit din interpretările noastre despre inconștientul colectiv prin filtrele propriilor noastre experiențe.

 

Care sunt cele mai comune cauze ale apariției fricii de abandon?

În momentul în care ne naștem, avem acest instict intrinsec, această nevoie profundă de a ne simți în siguranță, de a fi protejați și iubiți. Nevoia de siguranță cu care venim pe lume este aceea care ne asigură supraviețuirea, iar atașamentul este o structură afectivă care se dezvoltă în scopul protecției copilului.

Teoria atașamentului dezvoltată de psihologul John Bowlby susține că toți copiii se nasc cu un sistem psihobiologic, așa-numitul sistem comportamental de atașament, care îi motivează să caute și să mențină proximitatea față de o figură de atașament.

Prima relație pe care o vom consolida și care ne va influența primele trăiri și contactul cu lumea este, evident, cea cu mama. Toate comportamentele de atașament se structurează în relația mamă-copil.

Avem patru tipuri de atașament:

  1. Atașamentul securizant – apare atunci când copilul este îngrijit de persoane sensibile și receptive. Copiii cu atașament securizant știu să își regleze suferința și știu că își pot arăta nevoile și sentimentele fără a se simți respinși

 

  1. Atașamentul nesigur evitant tinde să apară atunci când îngrijitorului (părinți, bunici)  îi este greu să accepte sau să răspundă sensibil la nevoile bebelușului. Acești copii au în general figuri de atașament ostile sau obsedate de control și grijă excesivă. Ei ajung să se vadă pe ei înșiși nedemni de iubire și ajung la maturitate să se implice cu greu emotional în relații de iubire.

 

  1. Atașamentul nesigur anxios – tinde să apară atunci când îngrijitorul răspunde inconsecvent la cerințele copilului. Acesti copii exagerează comportamentul lor de atașament pentru a atrage atenția. Ambivalența lor reflectă simultan nevoia lor cât și furia față de  figura de atașament.

 

  1. Atașamentul dezorganizat – se observă la copiii care sunt îngrijiți de cei care au o atitudine violentă emoțional. Copiii se pot teme de principala figură de atașament pentru că nu pot prezice dacă vor răspunde pozitiv (de ex.cu mângâieri) sau negativ (de ex. Strigând, lovind). În consecință, acești copii nu sunt capabili să-și „organizeze” propriul comportament și au dificultăți în reglarea emoțiilor lor.

Sistemul de atașament se formează la vârsta de șase săptămâni și evoluează în timp, ca funcție a răspunsurilor continue ale figurii de atașament la suferința copilului.

Copii care nu dezvoltă un stil de atașament securizant, vor dezvolta cel mai probabil frica de abandon care îi va însoți în toate relațiile, inclusiv la maturitate.

 

Cum se manifestă teama de abandon la bebeluși și copii?

 

Atunci când copiii primesc constant iubire și afecțiune, care răspund nevoilor lor, vor dezvolta modele interne pozitive de lucru în relația cu ceilalți. Acesti copii vor avea un sentiment de securitate în orice relație interumană, și le vor considera interesante și sigure chiar și în situații dificile și de stres. Bowlby a considerat atasamentul securizant ca fiind crucial pentru formarea unor relații sănătoase.

În cealaltă direcție, copiii neglijați, care primesc îngrijiri inconsistente sau sunt despărțiți de figura principală de atașament, vor dezvolta un model intern bazat pe anxietate, neîncredere, îndoială și frică de abandon. Acești copii învață să facă față suferinței folosind strategii de reglare și modele problematice de comunicare interpersonală, care duc în cele din urmă la relații interumane disfuncționale.

Există două tipuri de comportament pe care le poți observa la copiii care încep să dezvolte frica de abandon: hiperactivitate în lipsa figurii de atașament sau încercări insistente de agățare în momentul despărțirii de aceasta.

Formarea fricii de abandon la copii se poate observa în trei faze:

  •   protest (legat de anxietatea de separare),
  •   disperare (legat de durere și doliu)
  •   negare sau detașare (formată ca mecanism de apărare)

Bowlby a susținut că sugarii și copiii experimentează anxietate de separare sau teama de abandon atunci când afișează atât un comportament de evadare, cât și  unul de  atașament, asta înseamnă că de la plans și disperare în momentul despărțirii de părinte copilul trece la nepăsare și lipsă de reacție.

În opinia lui Bowlby, anxietatea de separare excesivă se datorează experiențelor adverse ale familiei, cum ar fi amenințări repetate de abandon sau respingere afectivă de către unul dintre părinți – sau  boala unui părinte, a unui frate pentru care copilul se simte responsabil.

Frica de abandon la copii și bebeluși poate să apară în oricare dintre tipurile de atașament care nu sunt securizate.

Cum recunoaștem frica de abandon la copii?

  • evitarea contactului vizual cu familia și respingere față de persoane necunoscute
  • incapacitatea de a oferi sau a primi afecțiune
  • probleme de furie și impulsivitate
  • reacții exagerate în fața suferinței
  • lipsă de iubire față de animale
  • incapacitatea de a se încadra armonios în societate
  • semne de tristețe timpurie
  • incapacitatea de a crea relații de prietenie, de a se juca armonios cu ceilalți copii.

Cum ajuți copilul care a dezvoltat teama de abandon?

Preventiv, bebelușul ar trebui să rămână în contact (inclusiv fizic) cu mama, cel puțin în primii 3 ani de viață, care sunt piatra de temelie în dezvoltarea personalității copilului. Este important ca mama să fie prezentă în viața copilului nu doar pentru acoperirea nevoilor de bază (hrană, îngrijire) ci și în sens psihologic/emotional.

Asta presupune să-i răspundă cu blândețe și dragoste, să-l iubească necondiționat, să-l încurajeze, să stabilească limite rezonabile, să fie empatică, sensibilă, înțelegătoare și constantă în decizii și comportamente.

Dacă nu este mama principalul îngrijitor al copilului, atunci acest rol este însușit de tată, bunică, bunic sau orice persoană în grija căreia se află copilul.

Ca figură primară de atașament este necesar să:

  • fii un model pozitiv
  • stabilești limite clare în relația cu copilul și să le respecți
  • armonie în decizii și comportament în relația cu partenerul
  • atitudine calmă, blândă și înțelegătoare atunci când copilul este supărat sau are un comportament neadecvat
  • disponibilitate și sensibilitate în timpul unui conflict
  • încercarea de a forma obiceiuri și rutine solide pentru copil
  • stabilirea unui ton echilibrat în comunicarea cu copilul
  • lipsa oricărei forme de violență
  • în loc să cauți o soluție pentru grijile sau temerile copilului, oferă confirmare  sentimentelor lui și învață-l că este OK să simtă așa în acea situație.

 

Interacțiunile timpurii sunt în cele din urmă înlocuite cu o serie de relații interpersonale diverse în adolescență și maturitate (prieteni, iubiți, colegi, consilieri etc.).

 

Cum se manifestă teama de abandon în relație și cum scapi de ea?

Milioane de oameni se luptă cu teama de abandon în relația de cuplu.

Când vine vorba de relații, poți recunoaște teama de abandon dacă ai mai multe dintre următoarele comportamente:

  •   Te atașezi rapid- chiar și în cazul partenerilor indisponibili emoțional sau relațiilor dificile
  •   Lipsă de angajament deplin și puține relații pe termen lung
  •   Consum rapid al etapelor relației
  •   Lipsa scopului în relație
  •   Sexualitate neasumată și raport sexual chiar și în momente când nu ți-l dorești (acest lucru este frecvent la femei)
  •   Rămâi în relații, oricât de nesănătoase ar fi
  •   Te străduiești să pari greu de mulțumit și cucerit
  •   Ai dificultăți în a experimenta intimitatea emoțională
  •   Te simți nesigur și nevrednic de dragoste
  •   Îți este greu să ai încredere în oameni
  •   Ești adesea gelos și nesigur pe orice apare în viața partenerului tău
  •   Experimentezi sentimente intense de anxietate de separare
  •   Ai sentimente de anxietate generală și depresie
  •   Ai tendința să te gândești prea mult la lucruri pentru a afla semnificații ascunse
  •   Ești hipersensibil la critici
  •   Furie reprimată și problemele de control
  •   Te victimizezi constant în fața partenerului dar te cerți în mintea ta pentru orice greșeală
  •   Te obsedează orice greșeală pe care o faci în relație
  •   Ești obsedat de ceea ce gândește partenerul despre tine
  •   Îți vezi partenerul ca singura sursă de fericire și împlinire

Pentru a explica mai bine modul în care un individ cu frică de abandon poate naviga într-o relație, iată un exemplu despre modul în care o relație tipică în care există teama de abandon poate începe și evolua.

Să ne cunoaștem unul pe altul

În acest moment, te simți relativ în siguranță. Nu ai investit încă emoțional în relația cu cealaltă persoană. Așadar, continui să îți trăiești viața în timp ce te bucuri de timpul petrecut alături de persoana aleasă.

Faza lunii de miere

Această fază apare atunci când ai făcut conștient alegerea de a avea o relație serioasă cu partenerul tău. Ești dispus să treci cu vederea posibile probleme și dificultăți, pentru că pur și simplu ești prea îndrăgostit. Începi să petreci mult timp cu cealaltă persoană și te bucuri de fiecare dată. Începi să te simți în siguranță.

Relația reală

Faza lunii de miere nu poate dura pentru totdeauna. Indiferent cât de bine se înțeleg două persoane, viața reală le aduce întotdeauna cu picioarele pe pământ. Oamenii se îmbolnăvesc, au probleme familiale, încep să lucreze ore întregi, au griji financiare și au nevoie de timp pentru a le rezolva.

Deși acesta poate fi un pas foarte normal și pozitiv într-o relație, pentru cei cu frică de abandon poate fi terifiant, percepând momentul ca un semn că cealaltă persoană se îndepărtează. Dacă ai teamă de abandon, probabil că te lupți constant cu tine însuți să nu îți exprimi grijile, de teama de a nu părea disperat, agasant, de a dezamăgi partenerul și de a-l pierde în final.

Reactia

Pentru cei cu teama de abandon , acesta este un punct de cotitură. Dacă ai această teamă de abandon, probabil că începi să vezi cu ușurință semne că partenerul tău nu te mai iubește sau nu te mai dorește cu aceeași intensitate. Ceea ce se întâmplă în continuare este determinat aproape în întregime de frica de abandon și de severitatea acesteia.

Sunt oameni care se agăță și devin extrem de exigenți, insistând ca partenerul lor să le demonstreze dragostea prin orice mijloace. Alții din contra fug, respingându-și partenerii înainte de a ajunge în situația de a fi ei respinși. O a treia categorie este reprezentată de cei  simt simt că poartă toată vina și că nu merită iubirea așa că  încearcă să se transforme în „partenerul perfect”  pentru a-l împiedica pe celălalt să plece.

Toate aceste reacții rezultă dintr-un stil de atașament nesecurizant dezvoltat în copilărie care a produs teama de abandon în relațiile mature.

Cei mai mulți oameni care au dezvoltat frica de abandon se tem de singurătate. Cei mai mulți se luptă cu unele sentimente fundamentale că sunt neiubiți sau acceptați pentru ceea ce sunt. Există acea „voce interioară critică”, un dialog intern negativ care critică cronic sau transmite gânduri și sfaturi negative.

Această „voce” perpetuează deseori teama de abandon: „El te va părăsi”, avertizează. „Probabil că te înșală”, strigă. Deoarece avem cu toții „voci” și alarme care sunt declanșate atunci când ne simțim singuri, este util să avem instrumente și strategii pentru a ne calma atunci când observăm că temerile noastre se amplifică.

 

Cum scapi de teama de abandon în relație?

Teama de abandon este o experiență foarte reală și foarte dureroasă, însă dacă înveți să practici autocompasiunea, poți reuși în timp cu răbdare și înțelegere, să depășești momentele în care se declanșează.

Îmbunătățirea imaginii de sine și iertarea sunt de asemenea elemente favorabile construirii stimei de sine și eliminării fricii de abandon. Acest proces  implică trei elemente principale:

Autocompasiune: în momentele dificile, fii mai blând și mai înțelegător cu tine, și mai puțin judecător și aspru evaluator. Știu, acest lucru pare simplu în teorie, dar este mult mai dificil în practică. Reține însă că cu cât ai o atitudine mai caldă și de acceptare față de tine însuți și de luptele tale interioare, cu atât te vei simți mai puternic în fața circumstanțelor dificile

Conștientizare: A fi conștient înseamnă să nu te identifici excesiv cu gândurile și sentimentele tale. Când experimentezi teama de abandon, tendința este să ai o mulțime de gânduri răutăcioase față de tine însuți, perpetuând și dând putere acestei temeri. Imaginează-ți cum ar fi dacă ai putea recunoaște aceste gânduri și sentimente fără a le lăsa să te copleșească. Ai putea să ai o atitudine mai blândă față de tine și să lași aceste gânduri să treacă ca niște nori pe cer în loc să plutești printre ele?

Acceptare: Cu cât fiecare dintre noi poate accepta mai mult că suntem simpli oameni și, la fel ca toți oamenii, vom avea lupte de dus în viața asta, cu atât mai multă compasiune de sine și mai multă forță putem cultiva. Dacă îți poți aminti în mod constant că nu ești singurul și că suferința e parte din realitatea vieții, cu atât poți face față mai ușor stărilor și sentimentelor de frică de abandon.

 

Este nevoie de curaj pentru ca cineva să fie dispus să vadă ce îi face rău și să facă față sentimentelor primare de abandon pe care le-a avut în copilărie când nu avea control asupra situației sale .

Cu toate acestea, dacă ești capabil  să faci față acestor sentimente, te poți elibera esențial de multe dintre lanțurile trecutului tău și de teama de abandon. Poți deveni un adult sigur pe tine, care este capabil să creeze noi povești și noi relații în care se simte în siguranță, se simte văzut, liniștit, iubit și acceptat.

Exercițiu pentru iertare și vindecare teama de abandon

Relație

Cum Știi că Urmează o Despărțire în Relație?

Cuvintele care ne arată că urmează o Despărțire

Limbajului se schimbă cu trei luni înainte de întreruperea relației.

Unul dintre semnele că un cuplu se va despărți sunt evidente în modul în care partenerii folosesc cuvintele încă cu câteva luni înainte de eveniment, arată ultimele studii în domeniu.

Despărțirea de cineva este o decizie grea pentru toți cei implicați. Dar este ceva cu care se confruntă mulți oameni.

Ceea ce o face și mai dură este când știi că urmează o despărțire, cu ceva vreme înainte de a se întâmpla de fapt ceva.

Cercetările constată că există semne care prefigurează acest eveniment nefericit cu câteva săptămâni înainte ca orice alt semn de probleme să înceapă să apară vreodată în relația voastră.

Tipurile de cuvinte pe care le folosesc ambele persoane se schimbă cu trei luni înainte de despărțire, iar limbajul lor se deplasează mai mult către o auto-focalizare cu o utilizare mai mare a pronumelui „I”, folosind în același timp mai multe cuvinte care indică procesarea cognitivă decât cele utilizate în mod obișnuit în conversație sau corespondența scrisă doi parteneri care sunt încă împreună (pentru că nu au atins încă aceste etape).

Această schimbare a modului în care persoana vorbește despre sine ar putea fi un indiciu al stimei de sine scăzute sau a îndoielilor personale care încep să devină prea mari pentru ei și să-i facă să-și dorească să iasă din relație.

Acest lucru se întâmple chiar dacă s-ar putea să nu fi realizat ei înșiși la început asta. Acest lucru ar putea apoi să conducă la sentimente rănite ale partenerului lor, precum și la furie, deoarece s-ar simți păcăliți de modul în care au fost gestionate lucrurile.

Tipurile de cuvinte pe care le folosesc ambele persoane se modifică cu aproximativ trei luni înainte de despărțire.

Limbajul începe să se orienteze mai mult către o auto-focalizare, cu o utilizare mai mare a pronumelui ‘” eu ”.

Există, de asemenea, o utilizare mai mare a cuvintelor care indică procesarea cognitivă.

Acest lucru sugerează că se gândesc intens la ceva.

Iată care sunt cuvintele cel mai des întâlnite când urmează o Despărțire în Relație

Cum Știi că Urmează o Despărțire în Relație comunicare

Exemple de cuvinte de procesare cognitivă includ „vreau”, „gândesc”, „nevoie”, „realizare”, „decizie”, „raționament”, „depinde” și „uimire”.

Acest lucru este confirmat, indiferent dacă ei sunt cel/cea care încheie relația sau, care sunt “părăsiți”.

Doamna Sarah Seraj, primul autor al studiului, a spus:

„Se pare că, chiar și înainte ca oamenii să fie conștienți că o despărțire va avea loc, acest lucru începe să le afecteze viața.
Nu observăm cu adevărat de câte ori folosim prepoziții, articole sau pronume, dar aceste cuvinte funcționale se modifică într-un fel când treci printr-o revoltă personală care ne poate spune multe despre starea noastră emoțională și psihologică.”

Studiul a analizat peste 1 milion de postări făcute de 6.800 de persoane pe Reddit, o platformă socială online unde se discută foarte multe subiecte.

Unul dintre aceste forumuri, numit r / BreakUps, este dedicat problemelor în relație.

Când știi că urmează o Despărțire în Cuplu

Rezultatele analizei au arătat că utilizarea limbajului a devenit mai personală și informală cu aproximativ trei luni înainte ca despărțirea cuplurilor.

Acest model a continuat încă șase luni după aceea.

Modificări similare în utilizarea limbajului au fost observate în forumurile care discutau despre divorț și relații de cuplu.

Dna Seraj a spus:

„Acestea sunt semne că cineva se gândește intens la asta.
Sunt absorbiți de asta și se consumă și devin tot mai concentrați.
Uneori, utilizarea cuvântului „eu” este corelată cu depresia și tristețea.
Atunci când oamenii sunt deprimați, tind să se concentreze asupra lor și nu sunt capabili să se raporteze la alții la fel de mult. ”

O parte dintre cei care au trecut printr-un proces de despărțire nu și-au revenit din acest moment dificil și s-au întors la forumul r / BreakUps pentru a relata povestea sfârșitului relației lor din nou și din nou.

Acest lucru sugerează că unora le este deosebit de greu să se adapteze la noile lor circumstanțe.

Dr. Kate Blackburn, coautor al studiului, a spus:

„Ceea ce face acest proiect atât de fascinant este că, pentru prima dată, folosind tehnologia, putem vedea modul în care oamenii experimentează o despărțire în timp real. Implicațiile pentru această cercetare sunt de anvergură.
La nivelul cel mai de bază, ne oferă, mie și oamenilor obișnuiți, o perspectivă asupra modului în care cei dragi pot răspunde în timp la sfârșitul unei relații romantice. ”

Desigur, acestea nu sunt singurele semne că o relație se îndreaptă către o despărțire dar este cu siguranță unul dintre elementele care ne arată cu mare certitudine acest lucru.

Acesta este doar un prim studiu în această direcție dar unul care arată foarte promițător și care cu siguranță poate ajuta cuplurile să se înțeleagă mi bine situația relației lor și să poată face demersuri în această direcție.

Cum te ajută aceste descoperiri?

Faptul că identificăm aceste expresii și cuvinte în limbajul nostru și / sau al partenerului nu reprezintă un final inexorabil, de ne-evitat! Ele ne arată care este situația actuală iar asta înseamnă că putem acum, conștienți fiind, să începem să schimbăm asta.

O relație de succes presupune mult efort și atenție și intenție din partea ambilor parteneri. Acum că știi, folosește această informație și vezi dacă este nevoie să schimbi ceva în relația ta.

 

Întrebări pentru tine:

  • Ai probleme în relație? Crezi ca urmează o despărțire?
  • Dacă ai trecut printr-o despărțire, îți sună cunoscute cuvintele prezentate mai sus?
  • Acum că știi aceste informații, cum schimbă asta modul în care interacționezi în relație cu partenerul sau partenera ta?

Răspunde mai jos la această postare și hai să pornim un dialog pe această temă.

 

 

#relatii #despartire #cuplu #putereamintii
amintiri neplacute martor - puterea mintii

Cea mai Simplă Metodă de a Scăpa de Amintiri Neplăcute

Cea mai Simplă Metodă de a Scăpa de Amintiri Neplăcute

Pe scurt: Perspectiva din care sunt ne amintim amintirile, schimbă aceste amintiri.


Amintirile asociate, adică cele în care revedem un eveniment ca și cum am vedea prin ochii noștrii tind să le facă mai puternice.

Dacă ne reamintim acel eveniment ca și cum am privi din afară, persoana a treia, ca un martor, atunci amintirea e mai slabă în internsitate iar emoția simțită este mult mai redusă.

Aceasta este o metodă foarte simplă și eficientă care ne permite să procesăm amintirile diferit și astfel să modificăm modul în care acestea ne influențează.

Dacă NU dorim ca o amintire din trecut să ne mai afecteze, putem pur și simplu să schimbăm punctul de vedere!

Constatările au implicații pentru tratamentul unor afecțiuni precum depresia, fobia, anxietatea sau tulburarea de stres post-traumatic, care implică recurența amintirilor tulburătoare.

 

Ce spun specialiștii

 

Dr. Peggy St. Jacques, co-autor al studiului, a declarat:

„Perspectiva noastră, atunci când ne amintim, schimbă regiunile din creier responsabile de memorie și modul în care aceste regiuni ale creierului interacționează împreună”.

 

Cum s-a realizat studiul

eliminare amintiri neplacute - puterea mintii

În acest studiu participanți își aminteau evenimentele din perspective diferite, iar creierul lor era scanat în acest timp pentru a vedea care sunt zonele din creier care se activează si în ce mod se activează.

Rezultatele au arătat că amintirea din perspectiva de observator a dus la o interacțiune mai mare între regiunile creierului importante pentru memorie și zonele care construiesc reprezentări mentale complexe ale evenimentelor.

 

Dr. St. Jacques a spus:

„Aceste descoperiri susțin un număr mare de alte studii mai mare de cercetări care arată că modul în care ne amintim ceva este un proces activ care poate influența și chiar distorsiona acele amintiri.

Adoptarea unei perspective de observator implică vizualizarea trecutului într-un mod nou, ceea ce necesită o interacțiune mai mare între regiunile creierului care ne susțin capacitatea de a ne aminti detaliile și de a recrea imagini mentale”.

Se știe că amintirile care provoacă frică sunt greu de eliminat iar amintirile care au un puternic conținut emoțional durează cel mai mult.

Amintindu-ne evenimentele din postura de martor la eveniment poate fi o abordare terapeutică utilă, a spus dr. St. Jacques:

„Acesta poate fi un mod eficient de a face față amintirilor tulburătoare prin vizionarea trecutului de la distanță și reducerea intensității emoțiilor pe care le simțim”.

 

Concluzii

Aceste studiu vine să confirme odată în plus, faptul că tehnici foarte simple, cum ar fi Hipnoza Regresivă și Linia Timpului pot fi extrem de eficiente în a rezolva traume din trecut într-un mod foarte rapid și eficient.

Dacă vrei să afli mai multe depsre aceste tehnici precum și alte metode de dezvoltare personală și autovindecare vino în Biblioteca Puterea Minții, cea mai mare resursă din acest domeniu din România.

 

 

Studiul a fost publicat în revista Cortex (Iriye & St. Jacques, 2020).
introvertit - puterea mintii

Ești un Bun Psiholog?

Vrei să știi dacă ai calități înnăscute de psiholog?

Ca să spunem lucrurilor pe nume, unii oameni sunt mai buni psihologi ca alții atunci când vine vorba de terapie sau consiliere. Dar care sunt aceștia?

Ei bine, un studiu realizat cu peste 1000 de persoane ne dezvăluie acest secret!

introvertit - puterea mintii

Oamenii care sunt mai triști și mai introvertiți sunt cei mai buni psihologi naturali, obținând cel mai mare scor la diferite teste despre natura umană, aratî noi cercetări.

Rezultatele Studiului

Concluzia vine dintr-un studiu în care persoane fără nici o pregătire în doemeniul psihologiei au primit teste despre fenomene psihologice de bază.

Pe lângă faptul că erau mai triști și mai introvertiți, cei care au obținut cel mai mare scor au fost, de asemenea, mai deștepți și mai curioși.

Domnul Anton Gollwitzer, primul autor al studiului, a spus:

„Se pare că ci mai triști sunt mai înțelepți.
Nu privesc lumea prin lentile roz, așa cum fac oamenii joviali și extrovertiți „.


Unele dintre întrebările adresate a peste 1.000 de persoane din studiu au inclus:

  1. Oamenii lucrează mai mult în grupuri sau ca indivizi?
  2. Se simt oamenii mai responsabili pentru comportamentul lor când sunt în grupuri sau când sunt singuri?
  3. Funcționează catharsisul: dacă sunt supărat, și îmi manifest supărarea pe o păpușă, mă va face asta să mă simt mai bine?

Răspunsurile sunt: ​​oamenii au tendința de a fi mai putin productivi în grupuri, de asemenea, simt mai puțină responsabilitate în grupuri și bătutul unei păpuși nu eliberează emoții.

Faptul că persoanele introvertite se descurcă mai bine la aceste teste este fascinant.
Dl. Gollwitzer a declarat:

„S-ar putea ca oamenii melancolici, introvertiți, să petreacă mai mult timp observând natura umană decât cei care sunt ocupați să interacționeze cu alții sau să fie mai exacți la introspecție.

Oricum, acest lucru demonstrează un aspect de apreciat al introvertitilor ”.



Cercetătorii au descoperit că a fi un bun psiholog natural provine din a avea o imagine mai exactă despre sine și despre ceilalți.


Domnul Gollwitzer a spus:

„Acești psihologi sociali „naturali” pot fi capabili să interpreteze și chiar să prezică schimbările sociale din societatea noastră pentru că înțeleg mai bine fenomenele sociale. Poate că sunt exact ceea ce lipsește din actuala noastră guvernare și pozițiile de putere.”



Întrebări pentru tine:

  1. Ești introvertit sau extrovertit?
  2. Consideri că îi înțelegi pe cei din jur mai bine decât restul?

 

Scrie răspunsul tău mai jos și hai sa discutăm pe acest subiect!

Studiul a fost publicat în revista  Social Psychology (Gollwitzer & Bargh, 2018).
Cum știi dacă ai de-a face cu un narcisist? Te uiți la semnătura sa.

Narcisist? Află 3 secrete din semnătura sa

Studiile arată că persoanele cu semnături mai mari sunt narcisiști.

Pentru ca un scris sau o semnătură să fie considerată mare, trebuie să aibă mai mult de 3 milimetri în zona de mijloc a scrisului.

 

Cum s-a realizat studiul despre narcisism

Concluzia vine dintr-un studiu asupra semnăturilor a 500 de directori economici.

Semnăturile au fost preluate din documentele notariale furnizate Comisiei pentru valori mobiliare și bursă.

S-a descoperit astfel că, cei cu cele mai mari semnături, erau cei care aveau cel mai adesea tendința de a eluda legea.

În cazul de față, raportarea greșită a veniturilor companiei sau controale interne mai puțin riguroase.

Dr. Charles Ham, unul dintre autorii studiului, a declarat:

„Într-un cadru ideal, cel mai probabil că ai fi luat direct legătura cu directorul și l-aii fi pus să facă un test de personalitate.
Dar, adesea, asta nu este posibil.
Semnătura vine direct de la executiv.
Am utilizat două teste de laborator pentru a stabili legătura între mărimea semnăturii și narcisism. ”

Uneori, oamenii consideră că narcisismul este un avantaj, a spus dr. Ham:

„Când oamenii se gândesc la narcisism, primul lor gând este Steve Jobs. O consideră o trăsătură bună. ”

Cu toate acestea, doar unele părți ale narcisismului sunt pozitive, cum ar fi încrederea în sine.

 

Legătura dintre Narcisism și Semnătură

Cercetătorii au descoperit că o semnătură mare are legătură doar cu părțile mai întunecate ale narcisismului, cum ar fi autoritatea și exploatarea.

Dr. Ham a spus:

„Am căutat firul comun și nu l-am găsit.
La început nu am prevăzut că mărimea semnăturii va fi legată doar de elementele întunecate ale narcisismului. Dar asta am găsit. ”

 

Cum știi dacă ai de-a face cu un narcisist? Te uiți la semnătura sa.

Donald Trump si semnatura sa

 

Profesorul Nick Seybert, coautor al studiului, a declarat:

„Am luat în calcul factori precum genul, statutul și istoricul corporativ.
De asemenea, am măsurat mărimea semnăturilor CEO pentru a determina interacțiunea – și pentru a vedea dacă a fost cu adevărat CFO-ul care a condus procesul de supraveghere. „

 

Cum poți detecta o persoană narcisistă prin scris?

Grafologia este studiul scrisului. Grafologia este o știință foarte bine documentată și cu set foarte clar de reguli și criterii.

Alte modalități de a detecta narcisismul într-o semnătură sunt:

  • utilizarea de linii suplimentare
  • utilizarea de semne de exclamare
  • dimensiunea scrisului în partea sa de mijloc. Dacă depășește 3 milimetri, acesta poate fi un semn foarte clar.

 

Ce alte semne mai cunoști despre narcisiști?

Scrie răspunsul tău într-un comentariu mai jos și hai să pornim o discuție pe acest subiect!

 

 

 

 

Studiul a fost publica în Journal of Research in Personality (Mailhos et al., 2016).
Perfomanța Creierului

Perfomanța Creierului Crește cu 13% folosind Stimularea Electrică

Perfomanța creierului crește cu aproximativ 13% iar asta este cel mai vizibil mai ales când vine vorba de învățarea unei limbi străine.

Într-un nou studiu publicat în revista Știința Învățării, cercetătorii au arătat că atunci când creierul este stimulat electric cu mici șocuri,  abilitățile sale se îmbunătățesc iar participanții la studiu au putut recunoaște tonurile limbilor străine mult mai bine. Acest efect care a dăinuit și după stoparea stimulării.

„Oamenii sunt învățători excelenți”, scriu cercetătorii. „Cu toate acestea, o excepție notabilă și bine documentată este achiziția de categorii de vorbire nativă la vârsta adultă.”

Prin stimularea nervului vag, participanții au putut să identifice și să distingă mai bine patru tonuri diferite din limba chineză.

Este știut faptul că, spre exemplu, glumele sunt cel mai dificil de înțeles sau tradus, dintr-o limbă în alta. Iar sensul unei glume stă adesea chiar în tonul vocii sau tonul informației.

Este impresionant, deoarece diferențierea dintre cele patru tonuri comune este extrem de grea pentru vorbitorii nativi de limba engleză care nu sunt obișnuiți să folosească limbile tonale.

În general, s-a observat o îmbunătățire de 13 la sută când oamenii au distins între perechi de tonuri de limba chineză, în comparație cu cei care nu au primit stimulare cerebrală – deși efectul a fost aproape imperceptibil, mai dificil.

„Faptul că stimularea non-invazivă a nervilor periferici ușurează învățarea unei limbi străine este foarte încurajator pentru îmbunătățirea performanței cognitive pe o gamă largă de domenii”, a spus într- o declarație Fernando Llanos, cercetător postdoctoral la laboratorul cerebral sonor al Universității din Pittsburg și autor principal al studiului.

Același efect ar putea fi extrapolat la învățarea tiparelor sonore ale altor limbi, potrivit cercetătorilor.

Perfomanța Creierului și învățarea

„În general, oamenii tind să se descurajeze de cât de greu poate fi învățarea limbilor străine, dar dacă ai putea să oferi cuiva șansa să aibă rezultate cu 13 – 15 la sută mai bune chiar de la prima sesiune, cu siguranță că ar fi mult mai probabil să vrea să continue”, a spus Matthew Leonard, profesor asistent de chirurgie neurologică la Universitatea din California, San Francisco și coautor al studiului.

Cercetătorii cercetează acum dacă extinderea sesiunilor de învățare cu stimulare ar putea îmbunătăți efectul pentru tonurile mai dificil de diferențiat.

Același tip de stimulare a creierului, din aceeași zonă, nervul vag, a fost folosită în tratamentul epilepsiei în trecut și este acum obiectul altor studii care investighează dacă ar putea ajuta la tratarea depresiei sau chiar a bolilor inflamatorii.

Cu toate acestea, aceste tratamente tind să fie mult mai invazive în comparație cu metoda folosită în acest studiu.

 

Perfomanța Creierului

Perfomanța Creierului

„Am observat efecte foarte puternice de învățare  care s-au obținut într-un mod complet non-invaziv și sigur, ceea ce face ca tehnologia să fie scalabilă la o gamă mai largă de aplicații atât pentru consumatori cât și mediul medical cum ar fi spre exemplu reabilitarea după accident vascular cerebral”, autorul principal Bharath Chandrasekaran, profesor și vicepreședinte de cercetare la Școala de Științe a Sănătății și Reabilitării Universității din Pittsburgh, se arată în comunicat.

Cunoșterea cel puțin a unei limbi străine ajută enorm la performanța creierului și dezvoltarea abilităților cognitive și mentale, cum ar fi memoria, înțelegerea noilor concepte, asimilarea de noi informații.

distorsiunile mintii

Distorsiunile Minții

Distorsiunile Minții

Distorsiunile Minții ne fac să ne speriem, să ne îndrăgostim, să fugim sau… să încremenim!

Iată mai jos un exemplu foarte clar și foarte simplu care demonstrează modul în care mintea distorsionează realitate.

Deși distorsiunile pot fi de mai multe tipuri, nu doar vizuale, în acest articol vom prezenta o distorsiune bazată pe simțul văzului.

Vederea ta periferică constituie o parte din câmpul tău general vizual, care are în jur de 190 de grade. Cu toate acestea, este departe de a fi perfectă și uneori ne determină să vedem lucruri care nu există cu adevărat.

 

Exemplu de Distorsiune a Minții

Iată un mod super simplu de a evidenția asta.

Tot ce trebuie să faci este să te concentrezii pe crucea din centrul imaginii de mai jos, fără a muta  privirea. Vei observa cum vederea ta periferică transformă fețele obișnuite ale oamenilor și aceștia devine „monștrii”.

Distorsionarea Mintii

 

WOW!! Fețele încep să se distorsionez, nu-i așa?

Și, cu cât privim mai mult în centrul imaginii, cu atât mai mare este distorsiunea.

Dar de ce se întâmplă asta?

 

De ce Distorsionează Mintea?

Vom explica totul pas cu pas.

Retina are o zonă care se numește punctul galben. Conține cel mai mare număr de receptori din globul ocular, datorită cărora putem vedea mai clar o anumită zonă.

Această zonă mai este numită și câmpul vizual principal. Acesta acoperă aproximativ 10% din întreaga gamă a vederii noastre și evidențiază zona sau suprafața pe care ne concentrăm privirea și atenția.

În acest caz, principalul nostru câmp de vedere este gol; există doar o zonă neagră în care este conturată foarte vag o cruce albă.

Creierul încearcă să ia informații din alte surse situate în afara câmpului principal – în acest caz, imaginile alternante din stânga și din dreapta.

Aceste surse nu sunt foarte „de încredere” iar creierul încearcă să le combine într-o singură imagine.

De asemenea, încearcă să proceseze fotografiile într-o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece imaginile se schimbă foarte repede. Drept urmare, capacitatea de a discerne fețele dispare, iar creierul unește pur și simplu diferite caracteristici de la diferite fețe într-un singur întreg.

Acesta este motivul pentru care ajungem să vedem „monștri”!

Foarte interesant nu-i așa?

 

Distorsiunile Minții în viața de zi cu zi

Putem oare trage o paraleleă între această reacții fiziologică și una psihologică?

Una în care mintea omului vede ceva ce nu există?

De câte ori nu ai “înțeles” ceva care s-a dovedit că de fapt nu era corect sau real?

De câte ori nu am “perceput” sau “intuit” lucruri care nu se întâmplau cu adevărat ci erau de fapt creația minții noastre, efortul minții de a umple un gol.

Atenție, această nevoie de a “umple un gol” se manifestă atât pozitiv cât și negativ.

Atât atunci când ne este teamă de ceva ce nu există cât și atunci când apreciem pe cineva care nu merită.

Atât atunci când ne este frică de ceva sau cineva doar pentru că “intuim” că ne poate face rău cât și atunci când ne îndrăgostim de cineva pentru că “vedem” la acea persoană calitățile pe care nu le are de fapt.

Cu toții avem o pată galbenă.

De aceea este atât de important să îți folosești puterea minții și să verifici mereu dacă ceea apare în fața ta este cu adevărat acolo sau este doar creația minții tale.

 

Acum e rândul tău:

  1. Ce părere ai despre modul în care ne păcălește minte?
  2. Ce alte distorsiuni ale minții cunoști?
  3. Ai un exemplu de distorsiune a minții cu care te-ai confruntat?

Scrie răspunsul tău într-un comentariu mai jos și hai să pornim o conversație pe acest subiect!